Să pierzi un prieten

Editorialul din Ziarul de Sibiu din 4 iulie

Dintre toate simţămintele posibile, cel mai greu de explicat este când pierzi pe cineva. Ştii să descrii ce simţi când iubeşti sau când urăşti, poţi să descrii când ceva te doare. Golul care îl lasă pierderea e singurul pe care nu-l poţi explica în cuvinte. E ca şi cum cineva ţi-ar fi smuls, fizic, o parte a corpului, pe care o simţi că lipseşte. Unii simţim durere în stomac, alţii în coşul pieptului. O simţi dar nu o poţi descrie. Iar singura certitudine este că locul acela nu-l poţi umple. Îl poţi amăgi, pe măsură ce trece timpul, te poţi preface că nu-l mai simţi, dar rămâne la fel de gol. E durerea sufletului. E ca şi cum te-ai uitat într-o seară spre stele, iar într-un loc ai vedea doar negru, înconjurat de punctuleţe aurii. Numele lui Toci ne stă pe buze. El e golul pe care îl simţim. Moartea lui ne dă un sentiment de neîmplinire. Al unui drum pe care nu l-am dus împreună la capăt. Mai toţi ştiam de boala sa. Ştiam că îl macină. Dar îl văzusem de atâtea ori câştigând. Ceea ce pentru noi părea un lucru extraordinar, pentru el era normal. S-a născut un învingător, iar boala nu-i putea sta în cale. Avea o viaţă întreagă în faţă. Mai putea să ne înveţe atâtea. Toci a coborât singur de pe piedestalul pe care l-am urcat. Nu a fost semizeul pe care îl credeam. Nici stânca pe care o vedeam în teren. A fost un om, ca oricare dintre noi. S-a stins pe atât de pătimaş precum a şi trăit. Ultima sa dorinţă a fost să fie dus la sală. Dorea să moară acasă. La fel cum a trăit. Ca un adevărat campion. Am pierdut un prieten dar am câştigat un înger. Priveşte spre noi, Toci!
Bogdan BRYLYNSKI