Palma, la dracu

Nu râdeaţi. Că nu-i de râs. Chiar am fost la dracu acasă. La Cueva del Drach, adică Peştera Dracului, e cel mai frumos obiectiv turistic pe care l-am văzut în Palma de Mallorca şi unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut prin toate peripeţiile mele prin lume. Evident că dacă n-ar fi plouat şi n-ar fi fost vreme mohorâtă nu ne-am fi dus la peşteră. Pentru ce să dai 10 euro când poţi să-ţi mai iei 5 Bacardiuri. Dar no, cum plaja ne refuza constant, am luat-o la picior spre Porto Cristo şi peşterile din zonă. A Dracului a fost prima din drum, că poate ajungeam la alta. Nu ne-am dus chitiţi să o vedem neapărat pe asta.
Rânduială ca la mama ei acasă. O altă mostră de turism. Şase case de bilete, restaurant, bar şi maşini de îngheţată, să nu te plictiseşti aşteptând intrarea. Nu intrai după cum te taie capul. La fiecare fix, se îndepărtau lanţurile şi intrai în peşteră condus de 20 de ghizi. Ai dracului ghizi. Dacă vedeam înainte semnul de "nu fotografia, jito" n-aş fi intrat cu siguranţă. Dar deja dădusem cei 10 euro când am văzut semnul. M-am resemnat, gândindu-mă că n-o să mă fac io de cacao în peşteră făcând poze, într-o ţară civilizată, când e ditai semnul pus la intrare. Şi n-am făcut. Primele cinci minute. Gardienii ne supravegheau de zici că vizitam tezaurul Spaniei. În ciuda cerberilor, toţi ciucaleţii pozau. Dar nu aşa. Cu nesimţire. Şi prin nesimţire înţeleg să foloseşti bliţul într-o peşteră întunecată. Adică, helăăăăău, morone.
Am rezistat fără să fac poze când m-am trezit rugat de doi nemţi să le fac o poză în peşteră. No, până aici. Mi-am pus cureaua aparatului după gât, am lipit LCD-ul de burdihan ca să nu se vadă lumina şi am făcut poze “de la brâu”. Jumătate au ieşit mişcate, dar am găsit şi câteva superbe, numa bune pentru viitoarea expoziţie.
Peştera Dracului este una dintre cele mai adânci din lume, evident, dintre cele vizitabile fără cordelină şi colţari, şi are cel mai mare lac subteran. Ştiind perfect să speculeze potenţialul ei turistic, spanioloii au angajat un inginer francez, specializat în iluminat subacvatic. Şi le-a pus franţuzul nijte becuri în apă de te întrebai dacă eşti la dracu sau ai ajuns în paradis. Ceva imposibil de povestit. Reflexe albăstrui, turcoaz, albastru închis. Luminile se aprindeau şi se stingeau, o întreagă feerie. Şi dacă asta vi se pare impresionant, să vă povestesc momentul în care am rămas cu gura căscată. Am ajuns cu toţii într-un amfiteatru, înconjurat de lacul turcoaz. Ne-au povestit în patru limbi istoria peşterii după care, dintr-o dată, s-au stins toate luminile. Şi pe pereţi şi în apă. Şi din cel mai îndepărtat colţ, se aud acorduri din Mozart. Colţul se luminează încetul cu încetul de... trei bărci, luminate de jur împrejur. În prima barcă, un clavecin, o violonistă şi o violoncelistă. ..................................................................................................... asta a fost comentariul meu pe moment. Vâsleau în perfectă linişte, nu se auzea nimic altceva decât o muzică divină. 10 minute a fost o linişte de mormânt. Nici să tuşeşti nu-ţi venea. Tot ce mi-am dorit eu în momentul acela a fost să nu se termine. Evident că dorinţele nu se împlinesc. Dacă se împlineau acum eram la Bucureşti, ridicam premiul cel mare de la Loterie. Dar am învăţat să mă mulţumesc exact cu ceea ce am. Iar experienţa de la dracu a fost de-a dreptul divină.
P.S.: Bulangiii aveau de vânzare fotografii la ieşire. 10 poze la 3 euro. De aia nu m-au lăsat să pozez în linişte stalactitele şi stalagmitele. Vă pupă tata. Iertare că am ignorat semnul, dar ieşeam din peşteră ca singurul fraier care a intrat cu aparat şi a ieşit cu cardul gol. A, şi cea mai amuzantă fază, la ieşire, toată lumea îşi verifica pozele şi le ştergea pe cele neclare. Nikon D60 rulz. Mai multe pozici pe fotoblog.

Palma, acvariul

De când am pus piciorul pe aeroportul din Palma de Mallorca am vrut să merg să vizitez acvariul. Nici nu era foarte greu să te decizi, din moment ce era obiectivul cel mai intens promovat în tot aeroportul. Pe fiecare stâlp de la ieşirea din aeroport erau lipite bannere cu imagini din acvariu. Suficient cât să captiveze un pasionat. Ne-am tot învârtit în jurul cozii vreo trei zile până să dau cu pumnul în volan şi să comand excursie la acvariu. Am stabilit de dimineaţă, la cafea, itinerarul zilei, cu oprire sută-n mie la acvariu. După ce am hălăduit prin Palma suficient cât să ne plictisim, başca faptul că începuse şi ploaia, hida toată gaşca la acvariu. No, une-i pliantul cu adresa. La hotel, pe terasă. Ne-am adus noi aminte că strada cu pricina s-ar numi Manuela Herrera. Marcel, gipiesul meu vânjos n-avea habar de nicio Manuela dar ştia un Manuel Hererra. Judecând logic, Manuel putea foarte bine să fie soţul Manuelei, aşa că ne-am lăsat în voia lui Marcel. A, am uitat să vă spun povestea cu maşina. După ce ne-am luat un flit de ne-a durut părul în aeroport, că n-au vrut să ne închirieze maşină fără carte de credit, la hotel i-am convins că şi cash-ul e la fel de valabil ca şi plasticul care-l bagi în perete şi-ţi dă bani. S-au scuzat că nu mai au maşini de 7 locuri, cum aveam noi nevoie, dar ne-au dat de 9 la acelaşi preţ. Deci. În microbuzul ăla încăpea o clasă întreagă din ciclul 1-4 şi toate băncile din spate din ciclul 5-8. Trăjni-l-ar de mastodont. Ş-apăi găsea şi Marcel alea mai înguste străzi din Palma de eram tot marşarier, a-ntâia, marşarier, a-ntâia. Într-un târziu, ajungem pe Manuel Hererra. Acvariu nici vorbă. Dar am găsit o parfumerie şi o papucărie, suficient pentru muieri, motiv de beri pentru bărbaţi (da, am mai tras si câte o bere pe principiul că ăla cu maşina mai mare are întotdeauna prioritate. Şi jur că eram cea mai mare maşină). Sictiros dădeam în goarnă Fiat-ului Scudo să ajung mai repede la hotel, la prietenul Grant`s când găsesc pe autostradă exit-ul spre acvariu. Bineînţeles că era închis, ce dracu. Credeţi că în Spania nu funcţionează legile lui Murphy? Şi la fel de bineînţeles, a doua zi am ajuns acolo cu un ceas înainte de închidere. Fomeia de la intrare ne-a avertizat. "Mai aveţi doar o oră şi noi recomandăm cel puţin o oră şi jumătate pentru vizitarea acvariului". Mă laşi? 46 de minute, over and out. Câte 10 poze pe minut, o ţâră de holbeală la rechini, pauză mai lungă pentru poze artistice cu cascada, mângâiat ţestoasele pe frunte şi Doamne-ajută. Drept, n-am apucat să zgâriem cu unghia geamurile făcând here, fishy, fishy, fishy, dar eu am iesit super multumit. Ş-am zis că venim şi a doua zi, să le demonstrăm că putem mai bine de 46 de minute. Dar nu ne-am mai pus capul cu ei.
Lasând gluma la o parte, Acvariul din Palma este unul dintre cele mai mari din Europa. E structurat extrem de inteligent şi de atractiv pentru vizitatori. Vieţuitoarele marine sunt împărţite pe secţiuni, de la meduze, anemone, cai de mare, peşti exotici, rechini şi peşti buni de aruncat în tigaie până la jungla amazoniană, cu peşti ciudaţi culeşi din râurile sud-americane. Bazin cu ţestoase, bazin special cu rechini şi cu koi fish (evident că ne-am hăhăit ca moronii). Foarte impresionant mi s-a părut tunelul construit în aripa peisaj oceanic, cu tot felul de peştoci fluturându-şi cozile deasupra capului tău. Iar pozicile au ieşit pe măsură. Am pus mai multe pe fotoblog şi aaaa, l-am găsit şi pe Nemo. Cam timid băiatul, sincer să fiu. Luni, povestea cu dracu ş-am încheiat cu vacanţele pe anul asta.

Pozici

Pe fotoblog am pus prima serie de poze din Palma. Peisaje de data asta. Pe cele mai frumoase le-am pastrat pe mai tarziu, povestea si pozele.

Palma, zborul

O, daaaaa. Asta merită un capitol separat. Nu vezi prea des d-astea. Echipajul de 6 a decolat din Cluj. De fapt de 5, că al şaselea a venit ceva mai târziu din motive de rezervare tardivă de belet. E, asta este. Cu avionu nu te joci. Prin urmare, echipajul de 5 s-a reunit direct în aeroport. Cum niciunul nu e printre călătorii cu avionul, ne-am făcut curaj în bodega din aeroport cu neşte Hainekenuri, cât să nu plecăm cu burta goală şi cu emoţii în glandă. Mai bine cu nişte bere. Dovadă a faptului că nici Clujul nu e olteni-free, porţile erau numerotate. Adică prima şi singura poarta purta vajnica denumire de "Poarta 1". Evident că ăla care a pariat că există şi poarta 2 a pierdut. Stând noi la coadă la paşapoarte şi descălţat prin Stargate-ul local, trec pe lângă noi un şir de domni şi doamne la patru ace, cu insigne de Tarom în piept. Din grup se remarcă de la distanţă domnul cu păr grizonat şi parcă venit după un chef de 24 de ore. Era căpitanul, cu care am făcut cunoştinţă ceva mai târziu. Autubuzul ne-a dus cei 50 de metri până la avionul "Hunedoara", mândria flotei aeriene române. Apăi dacă îi Hunedoara, io alte griji n-am mai avut. După instructajul stiuardeselor facem cunoştinţă cu captain Călin. Mândrul piloţilor din România care mână mândria flotei române. Probabil grăbit la următorul chef de 24 de ore prin Ibiza sau te miri unde, captain Călin i-a dat o forjă avionului de am crezut că rămânem fără o aripă. Ş-apăi să te ţii coborâre pe aeroportul din Madrid. Am simţit în gât şi gustul grătarelor care le-am mâncat cu două săptămâni în urmă. Oricum, mai breaz ca toţi brejii captain Călin. Aeroportul din Madrid, cât un Sibiu o ţâră mai mic. Am trecut dintr-un terminal într-altul cu aeroportul de la un moment dat mi-era dor de cutiile de chibrituri de acasă unde faci 2 minute din orice colţ în orice colţ. Aşa, un ceas bătut pe muchie am alergat ca bezmeticii să ajungem la poarta de la care plecam mai departe. Ingenioşi, spanioliştii au dat câte o culoare fiecărei serii de porţi şi au colorat şi stâlpii giganţi, ca să vezi de la distanţă cât mai ai până la poarta pe care o cauţi. Cu chiloţii spanioli, niciun bai. Molcomi şi stingheri de zici că erau ardeleni. N-a mai fost ca în rollercoaster. Înapoi, captain Călin probabil nu terminase cheful. Că ni l-au dat pe captain Binder (done that) cum îi spunea Popsanul. Un mototol. Până s-a gândit el să verifice flapsurile, trenul de aterizare, nivelul de combustibil şi de gaze eliminate s-au năpustit străinezii pe culoarul nostru de zbor. Ş-am suflat în buze 40j de minute, am terminat două Sudokuri şi am facut poze la aeroport pe hublou până a pornit din loc. Ş-aventura s-a gătat româneşte. Cu mine care am curăţit pe jos aeroportul din Sibiu că n-am observat minibordura dinainte scărilor şi am aterizat pe burtă egzact pe mijlocul culoarului. Noroc de Dumnezău că or pus gresie lucioasă că de nu veneam cu mâinile în pungi de gheaţă acasă. Oricum, 10 puncte la Tarom. Singura companie care-ţi oferă zboruri pe care nu le uiţi niciodată.

Palma, take one

Mă codesc de două zile cu ce să încep povestirile din Palma de Mallorca. Că au fost si amuzante şi impresionante şi mai puţin haioase. Le fac serial, că dacă nu mă pierd în gânduri. Carevasăzică începem cu mijlocul.
Insula este cel mai frumos obiectiv turistic pe care l-am văzut până acum. Mi-a plăcut foarte mult Thassos-ul grecesc dar Palma bate de departe Grecia. Peisajul natural este de o frumuseţe rară, o combinaţie de stânci şi tone de verdeaţă. Enorm de multă verdeaţă pentru un sol care seamănă mai degrabă cu planeta Marte decât cu Pământul. Dar la frumuseţea insulei contribuie fără îndoială locuitorii. Sau regii, ducii, conţii, granzii sau maurii care la un anumit moment al istoriei au avut de a face cu această insulă. Amprenta omului este deosebită şi parcă mă încântă şi întristează, în acelaşi timp, când văd că unii oameni ştiu să dezvolte şi să protejeze ceea ce le-a oferit natura. Capitala insulei, oraşul Palma, este un exemplu urbanistic desăvârşit. Din stâncile golaşe care odată ocupau oraşul acum este un centru turistic perfect. Clădiri cu bun gust, asemănătoare dar extrem de diferite. Niciuna nu îţi sare în ochi. Nu o vezi de la 10 kilometri cum sunt Ramadele şi Lalelele noastre aurii. Nici vorba. Dacă vrei să vezi ceva de la distanţă privirea se opreşte doar la catedrala centrală sau la cetatea ce încă străjuieşte portul şi cartierele aranjate ale capitalei. E o combinaţie între un oraş istoric, cu străduţe milimetrice pavate perfect şi unul modern, cu mall-uri subterane, autostrăzi şi un port de toată frumuseţea. Că veni vorba de port, cuvântul Abramovici mă lasă rece. În Palma erau parcaţi câteva sute de Abramovici şi câteva mii de veri de-ai magnatului rus. Nişte iahturi superbe, nici nu ştiai după care să te întorci. Asta pe stânga autostrăzii. Pe dreapta, parcarea sărăntocilor. Bărci după care ai întoarce capul dacă navigau pe Cibin (nu că Cibinul ar fi navigabil) păreau proprietăţi de pescari ce trăiesc la limita subzistenţei. Probabil ca să nu ştirbească din frumuseţea peisajului portuar, toate garate într-un port doar al lor. „Portul sărăntocilor” l-am numit noi deşi aş fi luat oricare barcă de acolo dacă mi-o oferea careva. Palma ca Palma, puţin prea oraş pentru gustul meu în ultima săptămână de concediu pe anul acesta. Aşa că după patru zile de hălăduit prin oraş, de fapt mai mult prin mall după muieri şi mai puţin pe străzi, am luat şi insula la pas. Santanyi şi Llucmajor sunt două oraşe normale, indiferent de standardul la care te referi. Ce m-a impresionat din cale afară a fost liniştea. Totul era tăcut şi absolut nimic deranjant. Am stat la o bere pe o terasă de „local drinkers” in liniste. Ceea ce chiar nu ne caracterizează. Apropo. Au bere la litru, în sticlă de sticlă. Şi a dracului, nici nu-i rea la gust. Staţiunile sunt însă deosebit de frumoase. Cala d`Or, staţiunea cu nume de bijuterie se ridică cel puţin la renumele pe care şi l-a format. Am citit în ghid că sătucul are doar case albe. Complet albe. E, draci. Tre` să fi fost vreunul care să-şi fi vopsit măcar gardul în portocaliu. Wrong, my friend. Totul era alb. Cum l-am văzut de pe deal părea ca o machetă de arhitect. Totul perfect, până la ultimul detaliu. Porto Cristo, în schimb, mult mai urbanizat, construit pe coame de deal cu străzi abrupte şi poliţişti călare. La fel de frumos. Iar aşa, de încheiere, în Palma s-a construit în draci în ultimii doi ani. Marcel, faimosul meu GPS, m-a cărat jumătate din cei 600 de kilometri pe care i-am făcut, tot pe câmp. Săracu` de el habar n-avea că între timp pe acolo s-au construit autostrăzi, s-au tăiat drumuri prin pădure şi s-au nivelat munţi. Să mori de ciudă, nu alta.