Ultimul drum al capitanului

Căpitan şi antrenor secund al CSU Sibiu, Elemer Tordai a făcut ieri ultimul său drum. A plecat dintre noi lăsând în urmă lacrimi, regrete dar şi multe amintiri frumoase. A plecat ca un domn, la fel cum a şi trăit, înconjurat de tunete şi fulgere şi stropi grei de ploaie. La înmormântare au venit foşti şi actuali colegi, adversari şi antrenori ai echipelor din prima divizie. Sicriul în care se afla trupul său a fost acoperit în steagul galben albastru fluturat de galerie la fiecare meci. Nu mai puţin de 300 de oameni l-au condus pe Toci pe ultimul său drum.

Baschetul sibian a trăit ieri cea mai grea zi din istoria sa. Ziua în care a trebuit să îl petreacă spre groapă pe unicul Elemer Tordai. Anul trecut, Toci a pornit spre Cluj, unde trebuia să se opereze de apendicită. În urma controlul medical s-a descoperit boala ce îi măcina organismul. Un cancer la colon, una dintre cele mai grele forme ale acestei boli care face sute de mii de victime. Verdictul doctorilor a fost necruţător. Şanse minime. Constituţia sa robustă, clădită pe atâţia ani de antrenamente şi sufletul său de mare campion au făcut să renască speranţa în sufletele tuturor. Antrenorul secund al CSU Sibiu, avea 36 de ani şi a murit, duminică seara, după o lungă suferinţă cauzată de un cancer de colon. A jucat pentru echipele CSU Sibiu, West Petrom Arad, Dinamo Bucureşti, Gaz Metan Mediaş, Universitatea Cluj Napoca şi a fost component al echipei naţionale. Tordai se retrăsese din activitate la sfârşitul campionatului 2005/2006 din cauza bolii.

Toată lumea a fost alături de el. Echipa i-a pregătit un post de antrenor secund, de unde putea să împărtăşească colegilor săi mai tineri tainele acestui sport pe care îl stăpânea atât de bine. A stat pe bancă, alături de ei, i-a certat când alţii îi lăudau şi i-a încurajat când alţii îi apostrofau. A ştiut să le inoculeze calmul său proverbial în nenumărate situaţii. Dar, din păcate, n-au apucat să înveţe tot.
Speranţe deşarte
Când toată lumea începea să spere, boala a pus din nou ghearele pe el. A început să slăbească şi s-a stins văzând cu ochii. Gândul său era însă tot la baschet. Tot la sală şi la freamătul tribunelor. Tooooci, Toooci, Tooooci, Tooooci... Câte clipe frumoase petrecute sub neoanele încinse. Câte lacrimi vărsate şi câte zâmbete a văzut în sala aceea. Adulat ca un semizeu, Toci a rămas singurul dintre jucători care avea un banner doar al lui. Doamne, cât îl iubeau supoterii. Şi cât de mult îi iubea şi el. Era printre puţinii care salutau galeria meci de meci. Fie victorie, fie înfrângere, Toci se ridica de pe bancă şi privea în ochii înfierbântaţi ai galeriei. Aşa şi-a câştigat respectul. Prin devotament, omenie, profesionalism şi caracter. Soarta a fost însă necruţătoare. Destinul său era deja scris. Niciuna dintre aceste calităţi nu îl puteau ajuta în lupta cu cancerul. Dar toate l-au ajutat să moară demn. Să se stingă la fel cum a trăit. Printre ultimele sale dorinţe, Toci ar fi vrut să ajungă din nou, măcar pentru o secundă la sală. La templul creat pentru el şi pentru restul echipei de aur a Sibiului. Meritul existenţei sălii Transilvania îi aparţine şi lui Toci. Aparţine aruncării sale de trei puncte, pivotărilor duse la perfecţiune, mingilor oferite care scuturau plasa. Da, este şi meritul lui. N-a apucat să vadă pentru ultima dată sala. Însă sala nu l-a uitat. Relaţia lor specială nu se va încheia niciodată. Fiecare freamăt al tribunelor, fiecare scârţâit al parchetului va aminti de Toci. Va aminti de acest om mare care a ştiut să scrie istoria baschetului sibian.
Lacrimi şi durere
Poate cei care nu l-aţi cunoscut pe Toci veţi crede baliverne toate cele de mai sus. Veţi spune că sunt doar exagerări. Dacă aţi fi fost prezenţi la înmormântare aţi fi văzut că faptele spun mai multe decât vorbele. Toci a fost condus pe ultimul drum de mai mult de 300 de persoane. Tinerii suporteri şi-au vărsat lacrimile pe steagul ce a acoperit coşciugul în care se odihnea idolul lor. Pentru că Toci nu putea face ultimul drum fără culorile pentru care a muncit cu atâta sudoare. Sicriul acoperit în galben-albastru a adus încă o dată aminte de demnitatea sa, de onoarea pe care a purtat-o în suflet la fiecare meci. Iar tricoul său, numărul 9 pe care oricare jucător, de acum încolo va trebui să îl poarte cu mândrie şi respect, tricoul său a fost stăvilar lacrimilor fierbinţi vărsate de Inke, soţia sa. Cea care i-a dat întotdeauna putere şi a fost alături de el în fiecare pas din această viaţă grea de sportiv. Ea l-a înţeles cel mai bine pe Toci. A înţeles cât de important a fost sportul acesta pentru el. Pentru ea. Pentru ea vor trebui toţi supoterii să fie tari. Să aducă tuturor aminte, la meciurile ce vor urma, cine a fost Elemer Tordai. Iar peste 20 de ani, copiii celor care acum sunt doar nişte copii, să poată să se uite cu mândrie la pozele lui Toci, ştiind că părinţii lor l-au cunoscut. Pentru mine a fost o onoare.


Pe umerii CSU
Sicriul în care se afla trupul lui Elemer Tordai a fost dus spre groapă pe umerii a şase jucători care au făcut sau vor face istorie la CSU. Zeliko Bubanja, Alex Kovacs, Cristi Crăciun, Cristi Ban şi nu în ultimul rând, Ionuţ şi Vio Mocanu, ce au venit împreună cu familiile chiar de la Constanţa, pentru a fi alături de Toci la ultimul său drum. Umerii lor l-au purtat spre groapă. Cortegiul mortuar a fost deschis de Cornel Alecu, ce a ţinut în permanenţă crucea şi de Alin Bâcov şi Bogdan Spânu, doi dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Toci.


Alături de jucătorii sibieni, la înmormântare au participat câţiva jucători ai echipei Gaz Metan Mediaş, însoţiţi de antrenorii Horia Rotaru, Octavian Şerban şi Ovidiu Teleabă. De la Mureş a venit Mihai Corui, iar de la Bucureşti, de la „rivala” Dinamo Octavian Fometescu şi Lucian Vergu. Miţă Popa de la Cluj şi un Marcel Ţenter cu ochii înroşiţi de lacrimi. De la Timişoara a venit Dragan Petricevici. Toţi cei care l-au cunoscut au ţinut să îl mai vadă o dată. Să le rămână întipărită în minte şi în suflet imaginea imaculată a lui Toci.


„Este o pierdere foarte grea pentru mine, mai ales că îmi era şi naş, am fost colegi de la minibaschet pot să spun aşa, 17 ani petrecuţi numai la echipa asta plus naţionala, plus cantonamente împreună, nu ştiu, nu pot să-mi găsesc cuvintele, a fost un om deosebit, păcat, păcat", Cornel Alecu, antrenor secund CSU Sibiu.


„E foarte greu de spus, e o pierdere foarte mare şi prin prisma faptului că era un om tânăr, şi prin prisma faptului că e vorba de un om deosebit cum era Toci şi un jucător de valoare. A plecat prea devreme la 36 de ani şi el şi Toni Alexe, doi jucători din generaţia asta bună a baschetului românesc”, Dragan Petricevic, antrenor Elba Timişoara


Elemer Tordai s-a născut la Mediaş, în 6 mai 1971. La 14 ani s-a apucat de baschet sub îndrumarea lui Octavian Şerban iar la 18 ani a ajuns la CSU, echipa unde va cunoaşte consacrarea. Este dublu campion naţional cu CSU, în anii 1995 şi 1999. A fost căpitanul echipei de baschet şi a fost selecţionat în echipa naţională, unde a jucat peste 100 de meciuri. S-a retras din sport la sfârşitul sezonului 2005/2006, lovit de boala crâncenă. Federaţia Română de Baschet i-a acordat titlul de maestru emerit al sportului. A fost unul dintre cei mai buni jucători pe poziţia 4 din România.

Bogdan BRYLYNSKI