Palma, take one

Mă codesc de două zile cu ce să încep povestirile din Palma de Mallorca. Că au fost si amuzante şi impresionante şi mai puţin haioase. Le fac serial, că dacă nu mă pierd în gânduri. Carevasăzică începem cu mijlocul.
Insula este cel mai frumos obiectiv turistic pe care l-am văzut până acum. Mi-a plăcut foarte mult Thassos-ul grecesc dar Palma bate de departe Grecia. Peisajul natural este de o frumuseţe rară, o combinaţie de stânci şi tone de verdeaţă. Enorm de multă verdeaţă pentru un sol care seamănă mai degrabă cu planeta Marte decât cu Pământul. Dar la frumuseţea insulei contribuie fără îndoială locuitorii. Sau regii, ducii, conţii, granzii sau maurii care la un anumit moment al istoriei au avut de a face cu această insulă. Amprenta omului este deosebită şi parcă mă încântă şi întristează, în acelaşi timp, când văd că unii oameni ştiu să dezvolte şi să protejeze ceea ce le-a oferit natura. Capitala insulei, oraşul Palma, este un exemplu urbanistic desăvârşit. Din stâncile golaşe care odată ocupau oraşul acum este un centru turistic perfect. Clădiri cu bun gust, asemănătoare dar extrem de diferite. Niciuna nu îţi sare în ochi. Nu o vezi de la 10 kilometri cum sunt Ramadele şi Lalelele noastre aurii. Nici vorba. Dacă vrei să vezi ceva de la distanţă privirea se opreşte doar la catedrala centrală sau la cetatea ce încă străjuieşte portul şi cartierele aranjate ale capitalei. E o combinaţie între un oraş istoric, cu străduţe milimetrice pavate perfect şi unul modern, cu mall-uri subterane, autostrăzi şi un port de toată frumuseţea. Că veni vorba de port, cuvântul Abramovici mă lasă rece. În Palma erau parcaţi câteva sute de Abramovici şi câteva mii de veri de-ai magnatului rus. Nişte iahturi superbe, nici nu ştiai după care să te întorci. Asta pe stânga autostrăzii. Pe dreapta, parcarea sărăntocilor. Bărci după care ai întoarce capul dacă navigau pe Cibin (nu că Cibinul ar fi navigabil) păreau proprietăţi de pescari ce trăiesc la limita subzistenţei. Probabil ca să nu ştirbească din frumuseţea peisajului portuar, toate garate într-un port doar al lor. „Portul sărăntocilor” l-am numit noi deşi aş fi luat oricare barcă de acolo dacă mi-o oferea careva. Palma ca Palma, puţin prea oraş pentru gustul meu în ultima săptămână de concediu pe anul acesta. Aşa că după patru zile de hălăduit prin oraş, de fapt mai mult prin mall după muieri şi mai puţin pe străzi, am luat şi insula la pas. Santanyi şi Llucmajor sunt două oraşe normale, indiferent de standardul la care te referi. Ce m-a impresionat din cale afară a fost liniştea. Totul era tăcut şi absolut nimic deranjant. Am stat la o bere pe o terasă de „local drinkers” in liniste. Ceea ce chiar nu ne caracterizează. Apropo. Au bere la litru, în sticlă de sticlă. Şi a dracului, nici nu-i rea la gust. Staţiunile sunt însă deosebit de frumoase. Cala d`Or, staţiunea cu nume de bijuterie se ridică cel puţin la renumele pe care şi l-a format. Am citit în ghid că sătucul are doar case albe. Complet albe. E, draci. Tre` să fi fost vreunul care să-şi fi vopsit măcar gardul în portocaliu. Wrong, my friend. Totul era alb. Cum l-am văzut de pe deal părea ca o machetă de arhitect. Totul perfect, până la ultimul detaliu. Porto Cristo, în schimb, mult mai urbanizat, construit pe coame de deal cu străzi abrupte şi poliţişti călare. La fel de frumos. Iar aşa, de încheiere, în Palma s-a construit în draci în ultimii doi ani. Marcel, faimosul meu GPS, m-a cărat jumătate din cei 600 de kilometri pe care i-am făcut, tot pe câmp. Săracu` de el habar n-avea că între timp pe acolo s-au construit autostrăzi, s-au tăiat drumuri prin pădure şi s-au nivelat munţi. Să mori de ciudă, nu alta.