Palma, la dracu

Nu râdeaţi. Că nu-i de râs. Chiar am fost la dracu acasă. La Cueva del Drach, adică Peştera Dracului, e cel mai frumos obiectiv turistic pe care l-am văzut în Palma de Mallorca şi unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut prin toate peripeţiile mele prin lume. Evident că dacă n-ar fi plouat şi n-ar fi fost vreme mohorâtă nu ne-am fi dus la peşteră. Pentru ce să dai 10 euro când poţi să-ţi mai iei 5 Bacardiuri. Dar no, cum plaja ne refuza constant, am luat-o la picior spre Porto Cristo şi peşterile din zonă. A Dracului a fost prima din drum, că poate ajungeam la alta. Nu ne-am dus chitiţi să o vedem neapărat pe asta.
Rânduială ca la mama ei acasă. O altă mostră de turism. Şase case de bilete, restaurant, bar şi maşini de îngheţată, să nu te plictiseşti aşteptând intrarea. Nu intrai după cum te taie capul. La fiecare fix, se îndepărtau lanţurile şi intrai în peşteră condus de 20 de ghizi. Ai dracului ghizi. Dacă vedeam înainte semnul de "nu fotografia, jito" n-aş fi intrat cu siguranţă. Dar deja dădusem cei 10 euro când am văzut semnul. M-am resemnat, gândindu-mă că n-o să mă fac io de cacao în peşteră făcând poze, într-o ţară civilizată, când e ditai semnul pus la intrare. Şi n-am făcut. Primele cinci minute. Gardienii ne supravegheau de zici că vizitam tezaurul Spaniei. În ciuda cerberilor, toţi ciucaleţii pozau. Dar nu aşa. Cu nesimţire. Şi prin nesimţire înţeleg să foloseşti bliţul într-o peşteră întunecată. Adică, helăăăăău, morone.
Am rezistat fără să fac poze când m-am trezit rugat de doi nemţi să le fac o poză în peşteră. No, până aici. Mi-am pus cureaua aparatului după gât, am lipit LCD-ul de burdihan ca să nu se vadă lumina şi am făcut poze “de la brâu”. Jumătate au ieşit mişcate, dar am găsit şi câteva superbe, numa bune pentru viitoarea expoziţie.
Peştera Dracului este una dintre cele mai adânci din lume, evident, dintre cele vizitabile fără cordelină şi colţari, şi are cel mai mare lac subteran. Ştiind perfect să speculeze potenţialul ei turistic, spanioloii au angajat un inginer francez, specializat în iluminat subacvatic. Şi le-a pus franţuzul nijte becuri în apă de te întrebai dacă eşti la dracu sau ai ajuns în paradis. Ceva imposibil de povestit. Reflexe albăstrui, turcoaz, albastru închis. Luminile se aprindeau şi se stingeau, o întreagă feerie. Şi dacă asta vi se pare impresionant, să vă povestesc momentul în care am rămas cu gura căscată. Am ajuns cu toţii într-un amfiteatru, înconjurat de lacul turcoaz. Ne-au povestit în patru limbi istoria peşterii după care, dintr-o dată, s-au stins toate luminile. Şi pe pereţi şi în apă. Şi din cel mai îndepărtat colţ, se aud acorduri din Mozart. Colţul se luminează încetul cu încetul de... trei bărci, luminate de jur împrejur. În prima barcă, un clavecin, o violonistă şi o violoncelistă. ..................................................................................................... asta a fost comentariul meu pe moment. Vâsleau în perfectă linişte, nu se auzea nimic altceva decât o muzică divină. 10 minute a fost o linişte de mormânt. Nici să tuşeşti nu-ţi venea. Tot ce mi-am dorit eu în momentul acela a fost să nu se termine. Evident că dorinţele nu se împlinesc. Dacă se împlineau acum eram la Bucureşti, ridicam premiul cel mare de la Loterie. Dar am învăţat să mă mulţumesc exact cu ceea ce am. Iar experienţa de la dracu a fost de-a dreptul divină.
P.S.: Bulangiii aveau de vânzare fotografii la ieşire. 10 poze la 3 euro. De aia nu m-au lăsat să pozez în linişte stalactitele şi stalagmitele. Vă pupă tata. Iertare că am ignorat semnul, dar ieşeam din peşteră ca singurul fraier care a intrat cu aparat şi a ieşit cu cardul gol. A, şi cea mai amuzantă fază, la ieşire, toată lumea îşi verifica pozele şi le ştergea pe cele neclare. Nikon D60 rulz. Mai multe pozici pe fotoblog.