Brylu plângăciosul

“Cu acest articol particip la concursul organizat de eMAG cu ocazia lansarii in Romania a gamei de laptopuri HP Pavilion pe 30 octombrie 2008. Concursul este jurizat de Victor Kapra si de reprezentantii eMAG.”
Să vă povestesc ce făceam eu acum 13 ani. A 11-a a fost piatra de căpătâi a educaţiei subsemnatului. Cel mai greu an de învăţământ la care am fost supus. Bine, doar din vina mea, evident. Ce să zic, îmi trăiam viaţa.
Am scris eu acum câteva zile de profesoara mea de istorie, care ne asculta pe unde ne prindea. Doamna Pârvan. Un munte de femeie, extrem de blajină. Râdea de mine şi de Oaie şi ne spunea că trece prin noi. Un profesor cu adevărat deosebit. Despre ea circulau nenumărate legende prin liceu. Având în vedere că a fost profa de istorie a lui Nunu, tatăl meu, a Nonei, mătuşa mea, nici nu mă mir că existau atâtea legende. Preda de când se înfinţase liceul. Cică, unul mai tupeist, ar fi scris în interiorul tezei comentariul unui meci de fotbal. Că se zvonea că Pârvan citeşte prima şi ultima pagină din lucrare. Şi gagiul ar fi luat 8. Sau, una mai reală, din câte ştiu eu, l-ar fi urmărit pe un coleg mai mare cu taxiul până la sala de biliard, şi l-ar fi ascultat acolo. Asta o cred pentru că am păţit-o pe propria piele. M-a ascultat la budă şi mi-a dat şi o notă bunicică.
Dar povestea e alta. Chinuit de sinuzita mea, eram nevoit să fac de două ori pe lună puncţii. Dureroase, dracu sa le ia. Iar toţi profesorii ştiau că Brylynski e mucos şi trebuie să îi găurească doftorul nasul. Luni, oră de istorie. Ştiam sută-n mie că mă ascultă. Şi prin urmare, am chiulit. Joi, următoarea oră. Vine draga de ea, cu privirea aia agera şi zâmbetul ironic de-abia mijit. Nu zice nimic, strigă catalogul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După care se aşează tacticoasă la catedră.
"Bogdan, dragă. Unde ai fost luni?"
"Păi, doamna profesoară, am trăit o tragedie. Duminică n-am putut să mai respir. M-am dus de urgenţă la doamna doctor la cabinet şi mi-a făcut din nou puncţie. Şi acum sunt ameţit". Chestia asta ţinea deobicei, deşi cu ea nu o încercasem niciodată.
"Când ai fost la ea? Pe la ce oră?"
Eu, fraier, nu miros capcana. "La 12, doamna profesoară"
"Bine"
Îmbăţoşat de victorie mă aşed în bancă, împănat ca un cocoş. "Am făcut-o şi pe asta". Cu 5 minute înainte să se termine ora, mă ia din nou la întrebări.
"Sigur ai fost la doamna doctor la puncţie?"
"Da, doamna profesoară, cum să nu"
"La ora 12, doamna doctor a fost la mine acasă, la un ceai"
Totul sau nimic. "Doamna profesoară. Doar nu credeţi că vă mint. Mă cunoaşteţi doar, ştiţi că sunt un băiat sincer"
Ea o lasă ca mine dar... "bine, după oră mergem până la ea la spital"
Colegii deja schimbau feţe-feţe. Eu eram sigur că blufează. Şi am ţinut de poveste până la capăt. Se termină ora şi mă invită spre spital.
Zic în gândul meu, mergem până la poartă şi renunţă. Ieşim din şcoală, mă invită să o ţin la braţ. "E, doar n-o fi aşa de şmecheră", încep să merg cu ea spre spital. "Mă duce până la cinematograf şi ne întoarcem", trecem de cinematograf. "La cal sigur ne întoarcem", trecem şi de statuia lui Decebal din centru, ea nimic. Când am văzut spitalul la 200 de metri în faţă, am început să caut varianta salvatoare, de totul sau nimic.
După cum prietenii mei ştiu deja, eram faimos şi în acelaşi timp batjocorit pentru abilitatea mea de a plânge la comandă. Era specialitatea casei când eram în căcat până în gât. Şi acum eram la un pas de înec. Clasicul "îmi moare pisica" şi lacrimile încep să curgă. Într-un acces de sinceritate, chiar la poarta spitalului, mărturisesc tot. Cu lacrimi fierbinţi o rog să mă ierte că am minţit-o, îi promit că nu mai fac niciodată, mă jur că luni iau 10, atât de bine o să învăţ.
Închid ochii şi îmi aduc aminte figura ei. Un zâmbet jumătate ironic jumătate părintesc. "Ştiam eu că n-o să rezişti. Apropo, nici n-o cunosc pe doamna doctor. Cum o cheamă?". Am crezut că mor acolo pe trotuar. Am fost ca o bucată de plastilină în mâna ei. A făcut cu mine ce-a vrut. M-a forţat cu bunăştiinţă, convinsă fiind că mint şi că nu am cohones să duc minciuna până la capăt. Pe drum înapoi mi-a spus că dacă intram pe poarta spitalului ar fi renunţat. Şi o cred. Am fost la 2 metri de victorie. Şi am clacat. De asta o iubesc, o preţuiesc şi o să îmi aduc aminte de ea întotdeauna. A fost una dintre cele mai bune lecţii pe care le-am primit vreodată.