Americanii au votat. La rând, românii

Zarurile au fost aruncate. Cel mai puternic om al planetei îşi trage originile din îndepărtata Kenye, acolo unde au loc deja serbări naţionale, iar prima doamnă a Statelor Unite ale Americii, care va schimba tapetul şi decoraţiunile la Casa Albă, este o simpatică femeie de culoare. Mulţi îşi pun întrebarea dacă America este pregătită să fie condusă de un asemenea cuplu. Precedentul în ceea ce se cheamă imposibil în materie de şefi de stat surpriză fusese deja creat. Franţa tradiţional naţionalistă şi-a tras la Palatul Elysee un preşedinte de origine maghiară cu rădăcini înfipte în Ţara sfântă ceea ce-ar fi fost imposibil de conceput în mintea francezilor acum 10 ani.
Dacă ar fi să păstrăm proporţiile, în balcanica Românie a anilor 90, analişti politici de carton sforăiau în preajma unor alegeri prezidenţiale că a se instala un maghiar la Cotroceni ar fi ca şi când la Casa Albă ar veni un negru. Iată că această prorocire imposibilă a devenit realitate. Barack Obama este noul preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Votat în cel mai democratic mod cu putinţă de majoritatea americană, noul uns de la Casa Albă a scris o pagină de istorie. Colin Powell şi, mai apoi, Condoleezza Rice au trecut o barieră. Obama a trecut-o pe a doua şi cea mai puternică. Vor fi americanii sub Obama mai fericiţi, îşi vor păstra ei supremaţia mondială pentru următorii 4 ani, vor reuşi să-şi cicatrizeze rapid rănile produse de criza mondială? Greu de răspuns, dar cetăţenii americani asta aşteaptă acum. Nu toţi. Sudul American, tradiţionalist rasist, nu se împacă în ideea de a fi condus de un negru. Într-o ţară a pisicilor, spune sudistul de pe stradă, nu va putea domni niciodată un şoarece. Episodul Dallas este des amintit în discuţiile amatorilor de politică. În anii â60, John Kennedy, un preşedinte incomod pentru unii, a plătit cu viaţa îndrăzneala de a se împotrivi pretenţiilor sudiste. Obama nu se teme de repercursiuni şi merge înainte aşa cum îi stă bine unui învingător. Lupta a fost prea grea şi prea dură ca să abandoneze acum.
Am avut ocazia să urmăresc pe viu, din strada americană, ultima săptămână de luptă din campania electorală şi nu am putut să nu mă raportez la ceea ce am lăsat acasă, în România, acolo unde lupta pentru ciolan este în toi. Cu toată duritatea bătăliei, spiritul de fair play a dominat confruntarea. Toate vorbele grele au fost însă dublate de dovezi şi demonstraţii clare. Nu au existat jigniri gratuite sau zvonuri manipulatoare. În concluzie, a fost o adevărată bătălie între doi adevăraţi bărbaţi politici.
La noi? La noi totdeauna trebuie să fie altfel. Vorbe pe la colţuri, jigniri gratuite, lătrături pe sticlă, dezvăluiri senzaţionale dar fără probe, într-un cuvânt, un circ penibil care, încet dar sigur, ne duce tot mai departe de ceea ce înseamnă adevărata democraţie. Şi asta din cauză că nouă, românilor, ne lipseşte ceva esenţial şi anume bărbăţia în politică. Grava penurie de bărbaţi politici adevăraţi ne face tot mai săraci, mai depărtaţi de democraţie, mai izolaţi de lumea politică internaţională. Şi asta pentru că, alături de câteva excepţii, adunătura noastră de hoţi, de inculţi şi agramaţi, de duşi cu pluta, şi de miliardari de carton, care a format până acum Parlamentul românesc, se poate numi oricum, dar nu bărbăţie politică. Ne rămâne doar să sperăm în reformarea clasei politice odată cu rezultatele mult trâmbiţatului vot uninominal. Dacă nici aşa nu vom simţi că putem avea politicieni adevăraţi, pentru noi totul este pierdut.
Articol scris de Nunu in ziarul Hunedoreanul