Cu ultima suflare

Ieri am omorât un câine. Pe care, de fapt, l-aţi omorât voi. Oameni fără suflet, lipsiţi de conştiinţă şi remuşcări. Da, tu, cel care ai trecut cu maşina peste el şi nici nu te-ai uitat în retrovizoare să vezi ce s-a întâmplat. Tu, cel care te-ai oprit în prima benzinărie şi ai şters sângele cu o cârpă de pe bara din faţă a maşinii. După care ai plecat mai departe mulţumit de caii tăi putere care tot timpul te trec peste 50 de kilometri la oră. Da, şi tu l-ai omorât. Tu, cel care ai trecut de două ori pe lângă corpul lui plin de sânge şi ai întors capul. Te-ai oripilat, nu? Când ai văzut că nu îşi poate mişca şoldul şi că maşina i-a frânt coloana în două. L-aţi lăsat pe marginea drumului gâfâind de durere şi aţi trecut pe lângă el dând din cap şi simulând pentru cinci secunde compasiunea. Tu l-ai împuns cu o undiţă, să vezi dacă mişcă. Ai plecat dezgustat când l-ai văzut chircindu-se de durere. M-ati vazut cand il tineam capul in palme si ati intors privirea. M-ati vazut plangand cand ochii i-au clipit pentru ultima data la ultimul strop curs din seringa ce i-a curmat suferinta. V-am văzut pe toţi. Vă ţin minte şi vă promit că soarta nu vă uită. Nu vă doresc răul şi nici nu vă spun că aveţi suflet de câine. V-aş face un compliment. Nu meritaţi să fiţi câini. Rămâneţi ceea ce sunteţi, nişte bestii. In timp ce asteptam seringa salvatoare, Oti mi-a povestit despre o carte. Despre un catel care alerga un fluture pana a cazut de pe marginea lumii si a ajuns pe luna. Iar intre pamant si luna a vazut planeta cateilor, unde in copaci cresc oase si toti cateii pot latra cat vor. Si nimeni nu-i cearta. Cand ma uit la oamenii din jurul meu as vrea ca planeta asta sa existe. Pentru o planeta ca asta as emigra.