Juno

Nu stiu daca ati apucat cumva sa vedeti Juno. Eu am fost o putoare si nu m-am dus la cinema, desi avea referinte bune. L-am prins pe HBO acum ceva zile. A sarit direct in top trei al filmelor mele preferate, in primul rand pentru naturaletea lui debordanta. La prima vedere pare un subiect pueril. O fata de 16 ani se trezeste insarcinata dupa o partida de sex facuta din plictiseala, cu prietenul ei extrem de „dorky”. Te-ai aştepta la o continuare existentialista, care sa trateze problematica avortului la tinere dintr-o perspectiva sociala, un film oarecum moralist. Nici vorba. Juno e o copila dusa cu pluta, care nu vede niciun inconvenient in sarcina pe care o poarta, mai ales dupa ce gaseste o familie adoptiva care sa preia copilul dupa nastere. Si se poarta ca atare, ca si cum lumea ei nu ar fi trecut printr-o schimbare radicala. In acelasi timp, parintii ei te fac sa iti aduci aminte de toate prostiile facute de-a lungul copilariei si de cum au fost ele tratate la momentul respectiv. Delicios dialogul dintre Juno si parintii ei cand ii anunta ca a ramas insarcinata, cand mama ei adoptiva ii spune ceva de genul „nu puteai sa te droghezi sau sa fi exmatriculata, ca toti copiii normali?”. Iar filmul e creat dupa chipul si asemanarea personajului principal. „Firul rosu” al filmului e o scena care se repeta, in functie de anotimp, cu echipa de atletism, din care face parte si Bleeker, responsabilul masculin al sarcinii. Tot timpul, imbracati in rosu. Iritant la inceput, de-a dreptul amuzant catre sfarsit. Una peste alta, Ellen Page face un rol de o suta de milioane. De la Dakota Fanning incoace n-am vazut un copil atat de talentat. Poate-s printre ultimii care au vazut filmul, dar daca vreunul dintre voi n-a apucat, nici nu va ganditi... se supermerita.
Am pus si un trailer de pe CineMagia, sa va fac un pic pofta